2015. augusztus 18., kedd

Căteva cuvinte-firimituri despre detragerea noastră digital-detox, sau faţa dublă a viperelor



Ne-am retras pentru mai bine decât o săptămână, nu pentru a deveni sihastrii în pădure, ci ca să fim împreună cu natura noastră în naturaleţea noastră lângă o pădure, pe malul unui râu.  Nu am urmat o tradiţie spirituală, ci un impuls, acela de a ne închide toate device-urile electronice prin care ţinem legătura unul cu celălalt. Aşteptări nu am avut, doar idei despre cum va fi. Nu nişte idei care dau un cadru strict retragerii, dar totuşi nişte idei, pentru că dacă nu există nici un fel de plan, nimic nu se mişcă. În spaţiul larg unde nu poţi evada în primul like sau în reacţia că o sun pe mami, viaţa îşi dă drumul împreună cu toţi îngerii şi dracii. Am început din start nu cu una, ci cu trei grupe. Acum cinci ani încă aş fi sacrificat grupa  captivat de cunoştinţele teoretice a cuiva sau de prezenţa unui alt lider puternic. Acum însă m-am expus ca unicul şi exclusivul lider al grupei, şi grupa l-a fel s-a expus lângă mine ca o singură grupă, aşa că grupele secundare ori au plecat, ori a trebuit să se confrunte. În imaginaţia mea exista doar bunul exclusiv, că vom fi împreună într-o dinamică minunată a grupei şi totul va merge strună. Am şi avut parte de minune, dar mult mai adânc, mai cutremurător, decât oricare dintre noi şi-ar fi putut imagina.

Dimineţile Soarele se trezea de fiecare data cu un milimetru mai încolo, iar noi cu câţiva metri mai încolo faţă de sinea noastră din ziua precedentă, aşa că fiecare răsărit era diferit. La fel şi fiecare şedinţă de yoga ce urma răsăritul privit în comun. Uneori era mai dinamică, alteori mergeam mai mult pe întinderi, s-a întămplat ca un cuvânt, o propoziţie, o privire să strărnească lacrimi, sau chiar plâns, ca după aceea, în cursul zilei sau a săptămâni să lucrăm prin constelaţii sau prin LIP cu tema ce a apărut. La fel au fost şi discuţiile, s-au decurs în mod spontan, aducând la suprafaţă teme care până atunci se arătau poate doar prin nişte umeri trase în sus, ţinute rigid.

Cu toţii ne-am scufundat în vreuna dintre procesele noastre, vrând nevrând, că ne-a plăcut sau nu, învăţam lecţia din faţa căruia acolo şi atunci nu aveam unde evada. Eu învăţam să îmi asum fiinţa schimbătoare, ceea ce sunt exact acolo şi atunci, şi să îmi pun hotărâtă piciorul în prag. În clipa în care te expui, te prezinţi în arenă şi te arăţi, se aruncă peste tine aceia care obiectează tot ceea ce faci. Apar cei cei ştiu mai bine, ce ar trebui să faci şi cum ar trebui să faci. Cei care ştiu, ce este yoga, ce este constelaţia de familie, ce este discuţia, cum este ritualul ceaiului, a măncării, a băii, a plimbării, ce este tăcerea, şi, dacă tot e vorba de retragere, atunci asta ştiu ei cel mai bine, ce este tăcerea, sunt capabili să ţină prelegeri ore în şir despre cum ar trebui să taci. Din cauza celor care ştiu totul mai bine dar nu fac nimic, nu îşi asumă responsabilitatea pentru nimic, nu am îndrăznit în treceut să mă arăt, ci rămăneam cu frustrăriile mele şi cu invidia din mine care ardea de dinăuntru. Dar acesta încet-încet s-a schimbat. Am ajuns la maeştrii mei, care în continu mă încurajau în ceea ce cunoştinţele teoretice mă transformau în practică. Pentru că în practică omul greşeşte des, iar durerea mă descojeşte de miile de costume şi măşti, durerea nu suportă dogmele, nimic ceea ce e bătut în cui. Greşeala e viaţa în sine, ceea ce dacă privim de la o oarecare distanţă arată o putere adâncă. Markus a găsit pe malul râului o plantă mica, care şi-a înfipt rădăcinile într-o piatră puţin mai măricică de pe mal. Uite, mamă, planta aceasta a crescut într-un loc nepotrivit, a zis el. Nu poţi să spui, că pe un loc portivit sau pe unul nepotrivit, dar poţi vedea, că viaţa e incalculabilă, că îşi urmează propriile legi şi impulsuri, că ceea ce e slab, învinge, transformă ceea ce este puternic.

Am plâns, am răs, am tăcut împreună, am şi discutat împreună, sau pe lângă, priveam cerul dimineţile, şi priveam cerul nopţile, ne-am scăldat în râu pompos în haine, şi ne-am scăldat în rău într-o goliciune zduncinătoare. Cum ne scufundam din ce în ce mai mult în propriile procese, aşa se schimba răul, şi noi în el.

Am primit mulţi maeştrii, mulţi învăţători. Ne învăţa tot ce ne înconjura de pe dinafară şi de dinăuntru. Am purtat pe piept pietre de umbre grele, şi am răs pe urmă în hohote de la uşurare. Ne-a învăţat Căţelul Buksi şi Copilul Markus atenţie, precauţie, perseverenţă şi smerenie. Ne-au amintit cei care au rămas pe dinafară de propria noastră persoană din trecut, când ne exludeam din grupe şi activităţi în urma dinamicii sufletului de “eu sunt mai bun ca voi”, şi în durerea noastră, că noi iar am fost exluşi nu am putut vedea, că noi singuri ne auto-excludem, pentru că pentru noi nimic nu e destul de bun. Viaţa nici nu este destul de bun, nici nu este destul de rea, este aşa cum este. Şi în viaţa aceasta toată lumea este aşa cum este, şi toată lumea, tot ce există are dreptul de a exista. Acesta nu se poate pune sub semnul întrebării pe baza niciunei teorii, religii, tradiţii. Faţa de acea persoană care totuşi face acest lucru, inimile se închid instantaneu, pentru că inima simte ritmul are nevoie în egală măsură de batere şi de linişte, şi că amândouă fac parte din ceva mai mare ca viaţa individuală.

De la preconcepţii şi aşteptări am ajuns în locul care ne aştepta uitat, fără viată, pe care noi prin activităţile noastre l-am cucerit, l-am umplut cu viaţă, cu suflet, l-am făcut viu. De la eroul care acţionează am ajuns la eroul care nu acţionează, care vede, simte, primeşte în sine şi se transformă în apa adâncă a zâmbetului plin de lacrimi.

Când data viitoare ne ciocnim pe stradă, nu te mira dacă nu ne recunoşti, poate că e de vină - poate că nu - floarea vieţii care înfloreşte întruna ;)

Foto: Alternativ Regina 


© Gergely Edó

Pár szómorzsa a digital-detox elvonulásunkról, avagy a viperák kettős arca

Elvonultunk egy bő hétre, nem remetének az erdőbe, hanem együtt lenni a magunk természetességével, természetességében egy erdő mellé, folyó partjára. Nem egy spirituális tradicíót követtünk, hanem egy impulzust, azt, hogy kikapcsoljuk az elektrónikai kapcsolattartó eszközeinket. Elvárásom nem volt az elvonulással kapcsolatban, elképzelésem azonban igen. Nem egy pontos, szigorú kereteket adó elképzelés, de mégiscsak elképzelés, mert, ha egyáltalán nincs elképzelés, akkor semmi nem mozdul. A tág térben, ahol nem lehet elmenekülni az első lájkba, az első felhívom anyucit reakcióba, bemozdult az élet, minden angyalával és démonjával együtt. Rögtön nem egy csoporttal kezdtem, hanem hárommal, aztán kettővel, aztán eggyel fejezük be. Öt éve még hagytam volna bedarálni a csoportot lenyűgözötten mások elméleti tudásától vagy egy másik erős, vezetői jelenléttől. Most kiálltam a csoporttért, egyértelmű és egyetlen vezetőjeként, és a csoport is kiállt értem, egyetlen és egyértelmű csoportként, így aztán a mellékcsoportok vagy lemorzsolódtak, vagy konfrontálódniuk kellett. Elképzelésemben a csak csupa jó szerepelt, az olajozott, gördülékeny együttlét és egy csodálatos csoporttinamika. Meg is volt a csodálatos, de sokkal mélyebben, megrendítőbben, mint ahogy azt bármelyikünk el tudta volna képzelni.

Reggelente a Nap egy miliméterrel picit odébb kelt fel, mi pedig előző napi önmagunkhoz képest jó pár méterrel odébb, így aztán minden napfelkelte nagyon más volt. Utána minden reggeli jóga is. Volt, hogy dinamikus volt, hogy, hogy nyújtózóbb, volt, hogy egy-egy szó, mondat, tekintet könnyet fakasztó, erősen rikató, később aztán, a nap vagy hét folyamán ezzel dolgoztunk a családállítással és a LIP-el. Ugyanilyenek voltak a beszélgetések is, spontánul alakultak, felszínre hozva olyan témákat, amik addig esetleg csak egy felhúzva tartott merev vállban mutatkoztak meg.

Mindannyian benne voltunk valamilyen folyamatban, és akarva-akaratlan, kellve-kelletlen tanultuk, ami elől ott és akkor nem lehetett elmenekülni. Én azt, hogy ki merjek állni az az éppen változó mellett, aki éppen most vagyok, és határozottan megvessem a küszöbön a lábam. Mihelyt kiállsz a porondra és megmutatod magad ellepnek azok, akik kifogásolják azt, amit csinálsz. Ellepnek azok, akik jobban tudják, mit hogyan kellene, akik tudják, hogy mi az elvonulás, mi a jóga, mi a spiritualitás, mi a családállítás, mi a beszélgetés, mi a teázás, mi az étkezés, mi a fürdés, mi a séta, mi a hallgatás, s ha már elvonulás, akkor ezt tudják a legjobban, hogy mi a hallgatás, órákat képesek erről beszélni. A mindentjobbantudók de semmit nem csinálók, semmit fel nem vállalók miatt nem mertem sokáig megmutatni magam. Maradtam emésztő frusztrációimmal és irigységeimmel. Aztán ez lassan megváltozott, megérkeztem azokhoz a mestereimhez, akik folyamatosan abban bátorítottak, amivé az elméleti tudás gyakorlatban alakít. És gyakorlatban az ember gyakran téved, a fájdalom pedig ledobja rólam a sok göncöt és maszkot, a fájdalom nem tűri meg a dogmát, a kőbe vésettet. A tévedés az élet maga, amire ha kissé távolabbról nézel rá, mélységes erőt mutat. Márkus a folyóparton mutatott egy kis növényt, ami egy nagyobbacska, tóparti kőbe eresztett gyökeret. Nézd anya, rossz helyre nőtt ez a kis növény, mondta. Nem mondhatod, hogy jó helyre, vagy rossz helyre, de azt láthatod, hogy az élet nem kiszámítható, hogy követi a maga törvényeit és impulzusait, hogy a gyenge legyőzi, átalakítja az erőset.

Sírtunk, kacagtunk, hallgattunk együtt, beszélgettünk együtt vagy egymás mellé, néztük az eget reggel, néztük az eget éjjel, fürödtünk a folyóban ruhában parádézva s fürödtünk a folyóban megrendítő meztelenségben. Ahogy egyre mélyebbre merültünk saját folyamatainkban, úgy változott a folyó és benne mi is. Sok mestert kaptunk, sok-sok tanítót. Tanított mindaz, ami kint és bent körülvett. Hordtunk mellkasunkra nehezedő árnyékköveket és kacagtunk utána gurgulázó felszabadultságban. Tanított Buksikutya és Márkusgyermek figyelemre, óvatosságra, megfontoltságra, kitartásra és alázatra. Emlékeztettek a kívülmaradók saját régebbi önmagunkra, amikor kirekesztettük magunkat az "én jobb vagyok mint ti" lelki dinamika során a csoportokból, tevékenységekből, s fájdalmunkban, hogy minket már megint kirekesztettek, nem láthattuk meg, hogy mi rekesztjük ki saját magunkat, mert nekünk semmi nem elég jó. Az élet se nem elég jó, se nem elég rossz, hanem olyan, amilyen. És benne mindenki olyan, amilyen, mindenkinek és mindennek létjogosultsága van, ami, aki egyszer létezik. Ezt semmiféle elmélet, dogma, vallás, hagyomány jogán nem lehet megkérdőjelezni, aki mégis ezt teszi, az előtt rögtön bezárulnak a szívek, mert a szív érzi, a ritmushoz kell a dobbanás, és kell a csend és mindez valaminek a része, ami az egyéni életnél nagyobb.

Az elképzelésekből és elvárásokból megérkeztünk a helyhez, ami élettelenül, elhagyatottan várt, és cselekvéseink által belaktuk, élettel, lélekkel töltöttük fel, elvenné varázsoltuk.  A cselekvő hősből megérkeztünk a nemcselekvőbe, aki lát, érez, befogad és könnyes mosolyának mély vizében átalakul.

Ha az utcán legközelebb összefutunk, ne csodálkozz, ha nem ismersz ránk, talán a folyamatosan nyíló életvirágunk az oka, talán nem, talán is-is ;)

Fotó: Alternativ Regina

© Gergely Edó