2015. május 22., péntek

Lasă-ţi trecutul să îţi poartă de grijă

În copilărie credeam, că şoviniştii locuiesc în televizor şi sunt români. Sunt ei, acolo departe, care ne urâsc pe noi. În nici un caz nu prietenii români ai părinţilor mei, că doar cu ei ne iubim, şi încă foarte mult. Eram mândră, că sunt secuiancă, şi fericită, că astfel de oameni drăguţi ne sunt prieteni. Când am ajuns la liceu, la vârsta de paisprezece ani, am avut primul mare şoc în viaţa mea, am constatat cu nedumerire, că secuii, oamenii din propria mea răcădină, sunt şovini şi ei. Că vorbesc la fel de urât, ca ăia la televizor. Când am ajuns ca stundentă în Bucureşti, şi am întălnit câţiva care s-au legat de noi, că de ce vorbim maghiară, deja nici nu mai puneam pe suflet. Vă cunosc, ziceam în sinea mea, sunteţi peste tot, şi în neamul meu, şi în toate neamurile. Acolo însă a început să îmi fie ruşine de statutul meu de student, în baia din cămin tot timpul era o mizerie extraordinară. Degeaba făcea femeia de serviciu curăţenie ca într-o farmacie, după nici zece minute era iar o mizerie cumplită. Aha, ziceam eu. Noi suntem deci viitorii intelectuali, speranţa ţării. Halal speranţe, ziceam, şi încercam să evit discuţiile din care se putea înţelege, că sunt studentă. În Finlanda deja am ajuns nu doar intelectuală, dar şi comunistă pe deasupra. Eram din fostul bloc comunist, motiv pentru care unii se fereau de mine, nu cumva să se contamineze cu cine ştie ce idei, şi oricum eram ceva de temut, că doar eram descurcăreaţă, alţii mă slăveau, că simpatizau cu comuniştii. Că eu nu mă consideram comunistă... aia era problema mea. De căteva ori m-am simţit prost din cauza "trecutului meu comunist", după o vreme nici nu mai explicam. La fel cum în Ungaria nu mai explicam că sunt unguroaică, şi nu româncă. Nu mai explicam, ci lăsam sentimentele ciudate să treacă prin mine, îi observam, mai ales observam efectele, cum sentimentele devin puteri formatoare ale vieţii mele. Am ajuns la Cluj, înapoi în banca de student. De data aceasta ca doctorand, pentru că, degeaba aveam deja treizeci şi doi de ani, încă tot nu am descoperit, ce să fac cu/din viaţa mea. Am intrat în cercul acesta, în care imediat m-am simţit străină. Ştiam doar, că nu aici e locul meu, şi ştiau acesta şi profesorii şi colegii mei, văzând, că sunt de parcă am picat acolo de pe lună. După un an m-am şi lăsat de studii. Încă ceva vreme după aceea încă îmi era ruşine. Ce naiba căutam eu acolo, îmi puneam din când în când întrebarea, ce o-i fi aşteptat? Cu timpul au început să îmi apară cărţile cu poveşti şi nu mi-am mai pus asftel de întrebari. A rămas frământarea, că lucrez la Oracle, unde nici atâta habar n-aveam, dacă încercam să îmi văd rostul.

Dar cum viaţa ni se întămplă la unzi de înţelepiune mult mai largi, decât putem noi percepe, mi-a dat răspunsuri la toate sentimentele mele de ruşine. Am învăţat să apreciez rădăcinile mele, care sunt cum sunt, nici mai bune, nici mai rele ca rădăcinile celorlalţi, şi astfel am învăţat să apreciez şi rădăcinile celorlalţi. Am învăţat să apreciez trecutul tării şi a regiunii, din care vin, şi asftel să văd, fiecare ţară are trecutul lui, cu tot ce implică acesta. Am învăţat să apreciez studiile mele, anii petrecuţi în Bucureşti şi în Finlanda, care m-au ajutat să mă apuc de scris şi să pot publica, pe de o parte, şi să am un salariu, din care îmi pot permite pe urmă să urmez cursurile care chiar mă încântă şi mă aşez încet pe celălalt picior, cel cu yoga, coaching şi constelaţii familiale. De fapt chiar prin constelaţii familiale am înţeles, cât de important e să îmi multumesc trecutului tot ce mi-a dat, să integrez fiecare părticică a mea, oricât de ruşine mi-ar fi fost cândva de anumite lucruri. Şi dacă pot spune din suflet acest mulţumesc, atunci trecutul meu îmi poartă de grijă. Şi cum prezentul e un proces continuu între trecut şi viitor, nu numai că îmi poartă de grijă în prezent, dar mă şi îndrumă spre viitor. Primul pas e transformarea reproşurilor în recunoştinşă, iar al doilea pas transformarea întrebării de ce (tocmai eu, tocmai mie mi s-au întămplat toate acestea? în întreabrea ce posibilităţi îmi deschid toate acestea ce mi s-au întămplat?

Lupta cu ruşinea, cu trecutul nu ne centrează, ci ne risipeşte. Când nu mai e luptă, centrul se arată de la sine, şi toate ce ni s-au întămplat, încep să se aşeze în jurul acestui centru, ca elementele în jurul punctului din centrul unei mandale,  arătându-ne astfel forma vieţii noastre.

Capodopera.


Foto: Andrei Budescu
© Gergely Edó

2 megjegyzés: