2015. április 5., vasárnap

În mine acasă

Nu, nu am vrut să scriu, la mine acasă, ci în mine acasă. Când sunt acasă în mine, oaspeţii mei pot fi acasă la mine, la fel şi diferitele roluri de ale mele sunt binevenite la mine acasă. Era o vreme, când ba mă amuza, ba mă întrista, că oamenii cunosc atât de multe diferite edo. Mă risipeam în unşpe mii de direcţii, în miliardele de roluri, în care, deşi mă simţeam bine, totuşi rămânea întrebarea, oare cum sunt cu adevărat, sub aceste măşti sau fără aceste roluri? Pe cum am reuşit să nu mă mai identific atât de serios cu aceste roluri, haine, aşa



am început să mă bucur din ce în ce mai mult de filmul cu titlul: acasă în viaţa mea. Şi am început să văd, că toate rolurile sunt binevenite, atâta timp, cât îi joc cu toată inima. Şi oricum, imediat ce joc fals, îmi confirmă lumea, arătandu-mi în oglindă unde trişez, unde nu dau maximul din mine.


Ieri ne-am strâns la noi, un pumn de oameni, să facem împreună nimicul. Nimicul acesta nu suportă mult timp atributul negativ, pe care îi legăm la gât. Imediat ce te focusezi pe el, în cazul nostru să facem nimicuri, adică chestii nu aşa de importante, serioase, doar să ne bucurăm de prezenţa celorlalţi, a început să se schimbe în Ceva. Ceva acesta se manifesta prin gătit şi jucat împreună, şi printre pregătirea ingredientelor şi a mesei, vorbele ne opreau pentru căteva clipe, pentru că vroiau să se oprească în netimp, să strălucească deasupra capului nostru, să arate adevărul, care e mereu schimbător, esenţa sa fiind lumina.

 Şi aşa ne-am luminat ieri cliepele, intrând în bârlogul inimilor noastre, arătându-ne câteva răni, fără dorinţa de a ne lăuda cu ele, fără dorinţa de a improviza o terapie, fără dorinţa de a rezolva sau vindeca ceva. Eram cursuri de ape subterane ba în adâncimi, ba la suprafaţă, arătându-ne diferitele măşti, roluri, haine. Şi iar mi-am amintit, că una dintre rolurile mele cele mai dragi este acela de cadru. Cadrul, care oferă intimitatea şi siguranţa în care cei care s-au îndepărtat de propriile izvoare îşi pot redescoperi resursele şi îşi pot găsi din nou un curs, cei care s-au săturat de privirea lumii, se pot ascunde şi odihnii puţin, cei care vor să se joace, pot să îşi dea drumul la valurile gădilătoare. Sunt cadrul şi imaginea în acelaşi timp, când de care e nevoie, când de care simt nevoie.



Şi în acelaşi timp nu sunt nici unul, nici altul, sunt lumea întreagă şi din afara acestui cadru. Ca să joc unul dintre cele mai îndrăgite jocuri de ale mele, acesta de cadru, nu trebuie să fiu într-un fel sau altul. Ajunge să fiu, şi să vreau să mă joc, care înseamnă, că în egală măsură mă las luată de energia jocului şi îi dictez direcţia. În egală măsură. Într-o secundă mă las dusă, în cealaltă hotărâsc direcţia. Şi din acesta se naşte un dans, un ritm, un joc unic. Un joc de al meu, care e liber pentru că se împleteşte în jocul celorlalţi. Şi când nu las hotărârile să devină dictatori, atunci sunt identică cu mine însămi, identică în acest joc, dans al vieţii, în care rolurile, măştile şi legăturile sunt miliarde. Las viaţa să se manifeste prin mine. Las divinul să culeagă experienţe prin viaţa mea. Şi atunci nu mai vreau să scap de ceea ce este, ci sunt recunoscătoare pentru fiecare clipă. Şi dimineaţa, în timp ce mă uit la mugurii de vişin, degust cu plăcere şi recunoaştere cheescake-ul lăsat ieri de oaspeţi. Cel mai bun cheescake din viaţa mea... acum.



Pozele şi desenele sunt făcute de Zsolt, Edó şi Márkus (desenul ilustrează un leu văzut prin ochii unui copil de 2-3 ani)
© Gergely Edó

Nincsenek megjegyzések:

Megjegyzés küldése