2014. november 6., csütörtök

Constelaţia familială din perspectiva dezvoltării spirituale



Când prima oara am auzit despre constelaţia familială, am crezut, că e un fel de teatru. E terapie, m-a avertizat amicul meu, care mi-a recomandat-o. Da, da, mă găndeam eu, cu gândul înţepenit tot la teatru, şi singurul lucru, ce mi-a bătut cuiul în cap era, ce căuta oare prietenul meu acesta la workshop, că doar nu pare să fie foarte talentat în a juca roluri. 

În sfârşit am ajuns acolo, stăteam în cerc, eram mulţi, ne-am prezentat şi încercam să memorizăm numele celorlalţi participanţi. Pe urma terapeutul ne-a prezentat în căteva propoziţii terapia. A spus el nişte chestii ciudate, dar totul părea încă ok. Stăteam calmă, sigură pe mine, şi pregătită de joc. Şi jocul a început. Am fost ales reprezentant, în mai multe rânduri. Reprezentam şi o victimă de război, şi sora cuiva, chiar şi pe unul dintre clienţi, care a venit cu o temă. Deodată eram în câmpul morfogenetic, în memoria şi dinamica altor familii. Aveam senzaţii corporale şi sentimente care nu îmi aparţineau. Mă comportam ca persoana pe care o reprezentam, fără să ştiu nimic de ea. M-am şi speriat puţin. Nu ştiam, dacă e normal, ce mi se întămplă. E normal, m-a asigurat terapeutul. După fiecare constelaţie eram scoşi din reprezentanţă, iar după o vreme nu mi se mai părea înfricoşător. Dimpotrivă, mi se părea din ce în ce mai veritabil. Cel mai direct şi intens mod de ieşi din perspectiva îngustă a egoului şi de a vedea în ansamblu, de a experimenta COmpasiunea. Accentul fiind pe acest CO. 

 
Am învăţat multe din constelaţiile celorlalţi, să respect viaţa fiecărui om în parte, cu soarta lui, aşa cum este. Şi prin acest respect mi-am mai retras din nevoile arzătoare de a-i ajuta pe ceilalţi. Constelaţia m-a ajutat să privesc în ochi ceea ce este, să văd întregul, să nu judec, să văd, cum la rădăcina tuturor relaţiilor şi mişcărilor ale sufletului stă iubirea, şi în final să accept ceea ce este. Dacă se produce vreo schimbare, puterea necesară schimbării este în acceptarea totală a ceea ce este şi a ceea ce a fost. Acceptarea părinţilor şi prin acesta acceptarea vieţii din amândouă rădăcini, atât din cea masculină, cât şi din cea feminină. Că fiecare are drepturi egale de aparţinere, indiferent de ce cred eu sau ceilalţi membri ai familiei despre o persoană, care nu pare să fie, precum ne-am dori noi. Şi dacă nu se respectă acest lucru, sistemul va re-echilibra dreptul refuzat de a aparţine. Am învăţat să fac loc în inima mea persoanelor, pe care i-am exlus din familia noastră. 


Şi am mai învăţat să accept un lucru foarte dureros, dragostea merge mână în mână cu suferinţa. Furia, ura, supărarea sunt pentru a ne feri inima de suferinţă. Ne e teamă de suferinţă, dar până când ne închidem inima în faţa ei, nu avem acces nici la dragoste. Am văzut şi am experimentat în primul rând prin propria constelaţie, ce se întămplă, când nu se respectă ierarchia din sistemul familial. Când cel mai mic vrea să devină cel mai mare. Fiind cea mai mică, mi-am dorit să fiu mai mare decât părinţii mei, decât suroriile mele, şi asftel am plătit un preţ extraordinar de mare, am preluat roluri, responsabilităţi şi greutăţi, care nu erau ale mele. Eu, care mă lăudam de independenţa mea foarte emanci-cosmopolitană, m-am trezit într-o legătură mult mai stânsă cu familia mea de origine, decât îmi inchipuiam, îmi doream. Cu cât am încercat mai mult să scap de ea, mai ales, că deja aveam şi o nouă familie, cu atât acesta mă strângea mai puternic. 


Cu timpul, pentru că sufletul se mişcă încet, din rolul de părinte al părinţilor mei am ajuns înapoi cu smerenie în locul meu de cel mai mic copil al familiei, şi cu părinţii în spatele meu, am putut creşte din nou liberă să devin cea mare în noua mea familie, mama copilului meu, partenera partenerului meu.




(Scurt rezumat al prezentării mele ţinute la ZenFest)

Despre următorul workshop de constelaţii familiale din data de 14-15 noiembrie mai multe informaţii aici.

© Gergely Edó

Nincsenek megjegyzések:

Megjegyzés küldése